Anxietatea și urmele ei în comportamentul nostru

Putem privi anxietatea ca pe un musafir în cotidianul nostru, care uneori ne provoacă doar o ușoară senzație de agitație, în ciuda căreia ne putem desfășura activitățile. Alteori intensitatea anxietății e atât de mare, încât ne paralizează gândirea, ne pierdem busola interioară și trăim stări emoționale și fizice dificile. Acestea sunt situațiile sau perioadele din viață în care acest musafir ocupă tot spațiul și nu ne mai lasă să ne găsim loc în propria viață. Anxietatea, pe care încercăm să o evităm, să o gestionăm, să o diminuăm devine un interes central al activității psihice. Cea mai mare parte a energiei este consumată pentru obținerea stării de siguranță și calm.

Semne care pot indică faptul că anxietatea a devenit o forță care afectează modul de funcționare al unei persoane pot fi refuzul de a părăsi locuința, dificultăți în luarea deciziilor, incapacitatea de a sta singur, blocaje în comunicarea cu ceilalți, evitarea ieșirii din rutină sau, dimpotrivă, haos în programul zilnic. Scenariile pot arăta foarte diferit, în funcție de forma de manifestare pe care anxietatea a căpătat-o în stilul de personalitate al cuiva, dar elementele care o compun aceleași: pericolul copleșitor și lipsa de apărare în fața acestuia. Semnificația acestui pericol este una subiectivă, în sensul în care forța amenințătoare în față căreia o persoană se simte îngrozită, poate fi total lipsită de importanță pentru altcineva. De exemplu, o persoană se poate simți îngrozită de idea de a-și prezenta ideile în fața a 10 oameni. Simte simptome fizice intense, cum ar fi palpitații, tremur al mâinilor, senzație de sufocare, fiindu-i teamă că o să fie judecată, exclusă din grup. O altă persoană privește cu entuziasm această activitate, ca pe o oportunitate de a ieși în evidență. Vorbește relaxat și nu percepe nicio amenințare la adresa stimei sale de sine.

Spre deosebire de frică, în cazul căreia pericolul este real, anxietatea este rezultatul anticipării pericolului, însă spaima și neputința sunt la fel de reale în ambele cazuri.

Karen Horney descrie în cartea sa ”Personalitatea nevrotică a timpului nonstru” anxietatea fundamentală, care apare sub forma unui sentiment de nepuțintă, de neajutorare și abandon. Persoana se simte mică într-o lume ostilă și plină de pericole, neavând încredere în sine și nici în ceilalți. Adesea, această anxietate nu este conștientizată, vizibile fiind comportamente ostile și neîncrezătoare față de cei din jur, fobii, anxietate față de evenimente externe. Pentru apărarea persoanei de eventuale umilințe, atacuri și invidii se generează în mod inconștient patru modalități de apărare: afecțiunea, supunerea, puterea și retragerea.

Nevoia de afecțiune ca apărare

Nevoia de afecțiune reprezintă o nevoie normală, o forță motivațională care stă la baza relațiilor noastre cu ceilalți. Când reacțiile noastre sunt spontane, senine, când putem accepta respingerea din partea unei alte persoane fără să fim devastați, nu suntem antrenați de anxietate, ci de dorința sănătoasă de a fi văzuți, admirați și conectați la alte persoane pe care le considerăm compatibile cu noi.

Dacă nevoia de afecțiune este compulsivă, ne acaparează toate resursele și suntem dispuși să facem sacrificii pentru atenție și apreciere din partea tuturor celorlalți, fără discriminare, atunci cel mai probabil sursa este anxietatea. Pentru a-și menține siguranța psihică, unele persoane simt că au nevoie de ceilalți și ar face orice ca să îmblânzească eventualele ostilități ale celorlalți. În mod conștient, pot deveni cameleonice, cu atitudini vulnerabile în fața celor puternici și insuflându-le încredere și susținere celor care par să aibă nevoie de ajutor.

Supunerea

Dacă anxietatea unei persoane atinge un grad ridicat, o formă de a găsi consolare este supunerea în fața cerințelor celorlalți, a autorităților, însușirea valorilor tradiționale unei țări sau ale unei comunități fără a le mai trece prin filtrul personal. O altă formă de supunere este conformismul față de dorințele celorlalți, dorințe pe care o persoana care se apără de anxietate prin supunere se străduiește să se îndeplinească cu orice preț, neglijându-se pe sine. Opiniile contrare și atitudinile critice față de alte persoane sunt refulate, persoana menținând astfel o aparentă armonie cu ceilalți, lăsându-se în puterea pe care ceilalți o exercită asupra ei. Această atitudine de cedare în fața dorințelor și impunerilor celorlalți o protejează de conflicte care i-ar stârni anxietatea.

Puterea

Puterea financiară, statutul social impunător, superioritatea intelectuală pot asigura poziții privilegiate, care țin la adăpost persoanele de neajunsurile cu care se confruntă cei defavorizați. Unele persoane aleg conștient sau inconștient să se protejeze împotriva anxietății exercitând diferite forme de putere care să țină la distanță surse ale disconfortului alimentat de neîcrederea în ceilalți.

Retragerea

Retragerea poate lua forma unei izolări din societate, dar se poate manifesta și prin menținerea unei indepedențe în raport cu ceilalți. În astfel de cazuri, se evită dependența de ceilalți pentru satisfacerea nevoilor, se valorizează detașarea emoțională, se taie legăturile cu alte persoane, pentru a se evita suferința psihică anticipată de persoana anxioasă. Resursele și bunurile sunt conservate, iar nevoile pot fi restrânse la minimum pentru a asigura o bază de siguranță în cazul unui atac venit din exterior. Distanța impusă de cei cere folosesc acest mijloc de protecție are scopul de a apăra de dezamăgiri, pierderi și umilințe pe care celelalte persoane le-ar putea provoca dacă relațiile ar fi mai apropiate.

De obicei, aceste modalități de apărare se întrepătrund, creând situații paradoxale în care, de exemplu, o persoană își dorește apreciere și protecție din partea celorlalți, inițiază interacțiuni, dar în același timp se și retrage, ca într-un turn de fildeș, neoferind acces la talentele sale de teamă că ar putea fi respinsă. Comportamentul celui în cauză poate fi derutant pentru cei din jur, care percep atât o dorință de apropiere din partea persoanei, cât și o retragere aparent nemotivată. Conform lui Horney, cel mai frecvent conflict psihic apare între tendința de a căuta afecțiune și dorința de putere. Mesajul perceput poate fi unul de genul: ”Vreau să mă iubești, dar eu decid cum să o faci.” Persoana în cauză poate fi prea nesigură pentru a se lăsa purtată liber de gesturile spontane de afecțiune ale altcuiva și vrea să controleze felul în care este iubită, negând și respingând încercările celuilalt de a ajunge la ea.

Pentru o analiză detaliată a dinamicilor inconștiente care ne influențează comportamentul, recomand cartea ”Personalitatea nevrotică a timpului nostru”, scrisă de Karen Horney, apărută la editura Trei. Karen Horney a fost psihanalist și a evidențiat în teoriile sale impactul mediului și al culturii asupra personalității.